De fiecare dată când ies din România amestec relaxare, stare de bine, nervi și dezamăgire. Rezultatul este un mix gri, pe care nici șobolanii nu l-ar mânca. Are un gust ușor dulce, dar și ceva amar care persistă vreo 2 zile pe vârful limbii.
Trebuie să fii cu adevărat ignorant ca să nu realizezi cât de mult rămâne România în urmă. Nu vreau neapărat să transform acest articol într-o lamentare despre cât de rahat este România, dar dacă tot am un gust amar… cucută la toată lumea!
Da, dar totuși România se dezvoltă…
Nu putem ignora faptul că anumite lucruri se schimbă. Parcă, parcă încep să se miște lucrurile, nu? Parcă, parcă nu mai suntem la coada Europei.
Compararea cu țările din vest a fost mereu o eroare logică. Nu poți pune România pe același piedestal cu fostele imperii, cu țări care au avut un avantaj semnificativ, care s-au descurcat mai bine chiar și după al doilea Război Mondial. Mă refer aici în special la țările care au făcut parte din blocul estic, țări cu statut de aliat al Uniunii Sovietice.
Nu poți compara România nici măcar cu Cehia sau Polonia, nu mai vorbim de comparații cu Olanda sau Germania.
Totuși, dacă ne uităm în jurul nostru: se construiesc autostrăzi, IT-ul bubuie (facem outsourcing la greu – bine, rău? vom discuta în alt articol despre asta), avem zone superbe (munte, dealuri, câmpie, mare), avem olimpici și, conform dacopaților: tuneluri dacice.
Ei bine, toate acestea plus ultra-naționalism și populism contribuie la doza de praf în ochi care alimentează sindromul Stockholm.
Cam cât ai fi dispus să aștepți?
Bine, țara bubuie, mierea curge prin țevile de termoficare sparte din București, dar ele se repară, iar într-o zi vom avea pielea mai fină pentru că mierea va ajunge și în țevile din apartamentele noastre. Va fi peste 20 de ani, dar mai contează?
Dacă ai ocazia să te plimbi măcar 2 zile în altă țară (nu e nevoie să mergi foarte departe – până în Budapesta sau Viena e suficient) o să simți cucuta despre care vorbeam la început.
Brusc îți dai seama că dincolo de granițele țărișoarei noastre există autostrăzi, curățenie, bun simț.
Brusc îți dai seama că lucrurile cu care te chinui tu sunt the basics pentru alții.
Brusc îți dai seama cam ce pierzi dacă nu ai infrastructură. Acces la servicii, educație, afaceri. Tudor Galoș a scris un articol pe tema infrastructurii și a spus-o destul de bine.
Dar lucrurile se schimbă și în România, nu? Întrebarea este: cât ai fi dispus să aștepți pentru a ajunge la nivelul țărilor care sunt deja acolo de vreo 20 de ani?
Ne mințim ca să nu doară atât de tare
Nu știu cum a fost la voi, dar eu am trăit acele momente din copilărie când așteptam să înceapă școala, nu pentru darul cunoașterii, ci pentru că îmi cumpăram haine noi.
Cam așa este și cu schimbarea, așteptăm ceva care la un moment dat ne va da o doză de dopamină.
Îmi vine să vomit când văd în jurul meu truisme și dulcegării care pictează România ca o fată virgină cu pielea albă, cuminte, îmbrăcată în alb cu coroniță din spice de grâu (vezi podcasturile și intervențiile lui Morar la Zu, dar bea 2l de lămâie stoarsă înainte).
În această perioadă (mai 2024), când este campanie electorală, se vede cel mai clar câtă salivă se transferă pe curul națiunii prin promisiuni, motive ultra-naționaliste, populisme și apel la emoții banale. Nimic concret, doar rahat la malaxor.
Toate aceste lucruri contribuie la un limbo care devine status-quo: e de rahat, dar e țara mea, așteptăm să se schimbe. Prizonieri bătuți de agresor care tac, înghit și acceptă bătaia pe umăr cu un zâmbet tâmp, de la cel care tocmai i-a luat pe la spate. Lasă, că mâine poate nu doare atât de tare.